Moștenirea tăcută: despre dogmatismul cultural în educație

Reflexul dogmatic și ce ne-a lăsat școala în care am crescut

În procesul de scriere pentru certificarea în Analiza Tranzacțională, descos și cercetez ce a însemnat pentru mine să mă educ, să cresc și să îmi dezvolt competențele. Textul acesta e scris acum câteva luni, dar am decis să îl scot în lume, pentru că cred că vorbește despre foarte mulți dintre noi, cei „școlarizați” într-o Românie comunistă și post-comunistă.

Educația nu îți dă doar informație. Îți dă filtrul prin care vezi realitatea, apoi devine cadru de referință, adică locul din care judeci tot ce urmează. Nu ne-o spune nimeni în timp ce se întâmplă. E o instalare tăcută.

Modelul educației dogmatice se sprijină pe autoritatea canonului și pe nevoia de informație a celui care învață. Este un model de sus în jos, atractiv exact pentru cei care vor certitudine și structură. Autoritatea lui nu stă în argument, ci în ceea ce a fost transmis, în corpul predării tradiționale, și tocmai de aceea e puțin receptiv la idei noi.

Aici trebuie spus ceva despre perioada în care am mers eu la grădiniță și la școală. Pe atunci, în România comunistă, acesta era tipul de educație preponderent, și nu discrimina. Nu conta dacă studiai literatură sau propagandă de partid, metoda era aceeași. Educația dogmatică nu era o metodă printre altele, era singura metodă disponibilă, iar coerența ei era totală, ceea ce o făcea aproape imposibil de văzut din interior.

Eșafodajul acestei educații e făcut din piese care, luate separat, unele par rezonabile. Recompensarea reproducerii fidele. Cel educat ca ascultător și obedient. Competiția. Incapacitatea de a face echipă. Focusul pe rezultat. Frica de a nu ști. Presiunea. Efortul foarte mare. Memorarea. O singură viziune, iar când erau mai multe, ele nu se contraziceau niciodată, ci cădeau de acord. Absența gândirii critice, care nu era interzisă explicit, ci pur și simplu nu era cerută niciodată. Joaca așezată în afara învățării, ca pauză de la ea.

Și, deasupra tuturor, ideea că educația e acolo ca să aducă răspunsuri clare, nu ca să ridice mai multe întrebări. Așa se construiește o minte care colecționează răspunsuri și se sperie de întrebări. O minte pentru care a nu ști este o stare de urgență, nu o stare de lucru. O minte care, pusă în fața unei ambiguități, nu se așază în ea, ci caută repede pe cine să întrebe ca să o închidă.

Ce mi-a luat mult timp să văd, și încă îmi ia, e că toate astea nu s-au instalat ca idei. S-au instalat ca reflex. Iar reflexul nu se argumentează. Se declanșează. Și, cu timpul, prinde. Ceva se așază în tine tăcut și, după destul timp, locul pare dintotdeauna al lui. Nu îți amintești când a intrat. Îți amintești doar că, de câte ori te uiți, te uiți din locul pe care ți l-a lăsat el.

Reflexul nu cere acordul meu. Funcționează sub el. De aceea educația dogmatică nu se dezinstalează prin schimbarea convingerilor. Convingerile sunt stratul cel mai ușor de schimbat, motiv pentru care le schimbăm cu atâta entuziasm și rămânem exact aceiași.

Educația dogmatică are ecouri mult timp, și ceea ce numim ecou este, mai degrabă, o dogmă care a învățat să se îmbrace modern. Un ecou slăbește. Se subțiază la fiecare reflexie și, dacă aștepți destul, se stinge singur. Asta e liniștitor și ne lasă să credem că dogmatismul e o rămășiță și că expunerea la alte tipuri de educație îl va înlocui.

Numai că educația dogmatică, odată instalată, nu slăbește așa ușor. Nu se transmite ca o convingere, care poate fi combătută cu argumente și abandonată când argumentele nu mai țin. Se transmite ca reflex. Iar reflexul nu se degradează prin trecerea timpului, se consolidează prin repetare. Pot să nu mai cred nimic din ce mi s-a predat și să continui să funcționez exact ca atunci. Să caut răspunsul corect. Să vreau confirmarea. Să mă simt în siguranță doar când lucrurile sunt clare. Să resimt ambiguitatea nu ca pe un spațiu de gândit, ci ca pe o urgență de închis.

De aceea nu are nevoie nici de instituții dogmatice ca să se reproducă. Se perpetuează prin oameni. Prin profesori formați dogmatic, care predau într-o programă declarativ centrată pe copil. Prin părinți care întreabă ce notă ai luat înainte să întrebe ce ai făcut azi. Prin economia notelor, care e o mașină de recompensat conformitatea, indiferent de filosofia scrisă în documentele școlii. Prin modul în care ne raportăm la educația adulților. Prin felul în care cerem confirmarea formatorilor.

Un sistem poate fi declarativ ceva și poate funcționa pe combustibil dogmatic. Asta e forma cea mai rezistentă a dogmei. Nu cea care se impune, ci cea care se moștenește fără să fie predată. Nu cea care se apără, ci cea care nu mai are nevoie să se apere, pentru că nu mai e recunoscută drept ceea ce este. O stăpânire care nu mai e resimțită ca stăpânire. O dogmă care nu se mai numește dogmă și care, exact de aceea, nu mai poate fi contestată.

Scriu textul acesta pentru că îmi e greu în procesul de pregătire pentru certificarea internațională în Analiza Tranzacțională. Și mi-e greu într-un fel pe care nu îl pot pune în seama materiei.

Fiindcă gândirea dogmatică nu se vindecă schimbând canonul. Pot să iau Analiza Tranzacțională și procesul de a mă certifica și să le țin exact așa cum am fost învățată să țin orice altceva. Ca adevăr revelat, cu fidelitate, cu ascultare, cu răspunsuri gata făcute pentru situații pe care nu le-am întâlnit încă. Iar dacă e reflex, atunci nu se stinge de la sine. Nu îl scot din mine numindu-l, cum am sperat multă vreme. Nu îl scot nici schimbând canonul, fiindcă atunci mut doar mobila și las structura de rezistență intactă.

Poate nu îl scot deloc. Poate tot ce pot face este să îl prind în act, de fiecare dată, cu jumătate de secundă înainte să mă miște el pe mine. Și să pun, în locul acelei jumătăți de secundă, o întrebare pe care nu sunt obligată să o închid până mâine.

Asta încerc. Să pot sta, un pic mai mult de fiecare dată, în locul în care nu am răspunsul și nimeni nu mi-l dă. Să las întrebarea deschisă peste noapte. Să văd că nu se prăbușește nimic. Și să fac din rigoare și structură o altă cale.

Spun „asta încerc” fiindcă știu bine și reversul. Dogma promite liniște: dacă ai răspunsul corect, te așezi. Un conținut nou, cu certitudinea și structura lui, mă fascina o vreme, dar liniștea promisă nu venea. Rămânea mereu ceva pe dinafară, un neastâmpăr care nu se stingea. Multă vreme l-am citit ca pe un semn că nu am încă destule certitudini, și mai căutam una. Dar fără să mă îndepărtez prea tare de dogmă; doar schimbam un canon cu altul, iar reflexul călătorea cu mine dintr-unul în altul.

Cu certificarea în metoda Montessori am trecut prin asta foarte concret. La început m-am bucurat: găsisem, în sfârșit, o abordare mai umanistă a dezvoltării copilului, una care părea să pună copilul în centru. Bucuria a ținut până când am început să practic în litera teoriei. Acolo am dat de marginile ei. Era o abordare închisă, impermeabilă la întrebare, la incertitudine, la gândit în context, la copilul acesta, acum, altfel decât copilul din carte sau din vremurile Mariei Montessori.

Avea răspunsuri pentru tot, și tocmai asta a devenit povara, nu ușurarea. Fiindcă răspunsurile ei nu se potriveau cu întrebările mele de practician decât dacă sacrificam ceva. Iar uneori lucrul care trebuia sacrificat ca să încapă în răspuns era chiar copilul din fața mea și nevoile lui.

Ce mă ține departe de dogmă e curiozitatea. E una din părțile din mine pe care dogma nu a prins-o (încă sper să mai găsesc și altele). A colonizat tot restul, felul în care învățam, în care evaluam, în care căutam certitudinea, dar de ea nu s-a lipit. Chiar și în cel mai bun model, curiozitatea nu lăsa răspunsul să devină ultimul cuvânt. Neastâmpărul pe care îl luam drept foame de încă o certitudine nu voia, de fapt, certitudinea. Voia să vadă ce e dincolo. Și m-a scos, de fiecare dată, cu un pas mai departe.

Chiar și acum, în timp ce scriu, mă întreb dacă textul acesta e unul bun. Am fost învățată că un text bun e unul complet, fără fisuri, fără nevoie de întrebat pentru că e foarte clar, și că altfel nu mi-am făcut treaba bine. Așa suntem obișnuiți cultural. Și fix acum, când conștientizez asta, îmi pare foarte trist.

Un text fără fisuri ocupă tot spațiul dintr-o singură parte. Nu lasă loc pentru celălalt, pentru întrebarea lui, pentru ce s-ar deschide între noi. E complet și e singur. Așa că îl las cu fisuri. Las întrebarea deschisă peste noapte, și nu doar pe a mea.

text scris de Adriana Serban