Vulnerabilitatea: problemă de scenariu sau poartă spre identitate și înflorire umană?

 Barrow (2018) spune că:  „Educația presupune să fim prezenți în lume, să ne facem un cămin în ea și, făcând aceasta, să ne regăsim la propriile noastre începuturi." Motivul pentru care am ales formarea în Analiza Tranzacțională este că, pentru a îmbrățișa această viziune, am nevoie de instrumente și modele pe care mi le poate oferi o pregătire psihologică, nu doar una pedagogică. Dezamăgirea mea rămâne că puntea dintre cele două domenii nu este încă suficient de vizibilă, iar acest eseu este, în parte, o încercare de a o construi.

  Timp de decenii, educația a pus accent pe “a ști” si pe pregătirea pentru piața muncii. Acest mod de a ne raporta la educatie a creat o lume uimitoare: cultura, modul nostru de viață, tehnologiile pe care le folosim sunt roadele ei. Și totuși, aceeași educație a lăsat lumea cu deconectări profunde. Ecologic, social și existențial, lumea nu este într-un loc bun. Tinerii traversează o criză de sens și sănătate mintală. Spun că viețile lor nu au sens  și scop. Această criză nu este întâmplătoare, ci este, în parte, prețul unei educații centrate aproape exclusiv pe “a ști”. Un raport al OECD din 2025 reimaginează scopul educației și propune un cadru centrat pe înflorirea umană, un concept aristotelian vechi, readus în actualitate. În raport se subliniaza faptul că succesul în educație va însemna construirea curiozității care deschide mințile, a compasiunii care deschide inimile și a curajului de a acționa. Cadrul propune cinci competențe, în centrul cărora stă acțiunea în lume, completată de rezolvarea adaptativă a problemelor, competențe etice, înțelegerea lumii și aprecierea lumii.

Cele cinci competențe ne amintesc un alt concept aristotelian : praxis, reflecție și acțiune împreună. Educația pentru înflorirea umană implica praxis, iar educatorii sunt implicați în praxis, acte care modelează și schimbă lumea. Praxis este, mereu, riscant ( Smith, 1999) și plin de vulnerabilitate.

  Acest eseu este și o pledoarie personală. Formarea în psihoterapie vine cu multe modele care descriu disfuncția și patologia și e nevoie de ele. Și totuși, formarea este și un proces educațional. Iar psihoterapeutul, ca și educatorul, nu este cel care vindecă, ci este un facilitator al creșterii. Din această perspectivă, avem nevoie la fel de mult de modele care descriu dezvoltarea sănătoasă și autonomia. Iar vulnerabilitatea este unul dintre acele teritorii unde modelele patologiei nu mai sunt suficiente. 

  Și întrebarea care mă urmărește: cum o înțelegem nu ca pe o problemă de scenariu, ci ca pe o poartă spre creștere și înflorire umană?

  Vulnerabilitatea este parte din procesul de creștere și  înflorire umană. De cele mai multe ori, este chiar poarta de intrare în el. Vorbind despre vulnerabilitatate, Evelyne Papaux (2016) face trimitere către două referințe. Una este povestea lui Ahile și avertismentul din ea: nu îți dezvălui vulnerabilitatea. Poate deveni o slăbiciune mortală, în ciuda forței generale. Este un mesaj pe care îl înțelegem instinctiv și pe care îl trăim des, mai ales în contextul unor istorii de viață dureroase. Cealaltă este viziunea lui Brené Brown (2010) care spune altceva: vulnerabilitatea este locul de naștere al iubirii, bucuriei, apartenenței, curajului, creativității, autenticității, speranței și empatiei. Și tot ea o definește: incertitudine, risc și expunere emoțională. Aceeași realitate, două fețe. Una promite un loc bun în care să fii. Cealaltă este greu de trăit, când ești în mijlocul ei. A fi vulnerabil înseamnă a fi susceptibil la daune, la a fi rănit, la a fi deschis vătămării emoționale. Și oamenii fac tot ce pot să o evite, bazându-se pe miniscenarii (Kahler, 1974), tipare repetitive care țin de scenariul de viață, prin care gestionează disconfortul. 

  Dar a practica educația pentru înflorirea umană înseamnă să intri, conștient, în acest teritoriu al vulnerabilității. Vulnerabilitatea este și un concept multidimensional ( Papaux, 2016), ceea ce înseamnă că nu trăiești vulnerabilitatea doar din interior. Ea este rezultatul unei interacțiuni continue între forțele de mediu și resursele individuale. În profesiile educaționale și sociale, forțele de mediu ne predispun la și mai multă vulnerabilitate. Oscilația este permanentă: între presiunea din afară și ce găsești înăuntru. Și această oscilație vine cu tulburare emoțională. Cu o experiență interioară haotică: emoții substitut, învățate, care acoperă o trăire autentică (emoții racket); reacții vechi care se declanșează automat în prezent (benzi de cauciuc); emoții pe care le resimțim ca ecou la trăirea celuilalt (contratransfer). Este zgomotos înăuntru și este greu să acționezi din acel zgomot. Reflectarea la aceste emoții ajută: nu să le elimini, ci să le asculți. Ele îți spun ceva. Și, în funcție de ce spun, decizi care este următorul pas.

  Această tulburare nu este străină educației. Piaget (1956) spunea că învățarea are loc tocmai când apare conflictul, când informații noi provoacă convingeri vechi. Disconfortul este parte din proces. Nu este un semn că ceva este greșit. Este semnul că ceva se mișcă. Ieșind din zona de confort (Vygotsky, 1962), în Analiza Tranzactională spunem că indivizii, provocați în cadrul lor de referință (modul personal prin care fiecare își filtrează realitatea), pot decide uneori să creeze un nou sens și noi strategii pentru viitor. Dacă Piaget și Vygotsky descriu mecanismul, Analiza Tranzactională oferă și o hartă a resurselor pe care le poți accesa din acel disconfort: Cercul Interconectivității al lui Papaux (2015), un model dinamic care cartografiază perspective pozitive, opțiuni și atitudini, conectând atitudinile descrise de Choy (1990) în Triunghiul Câștigătorului (vulnerabilitate, asertivitate și grijă) cu cei 3P ai lui Crossman (1966): permisiune, protecție și potență (capacitatea de a acționa eficient).

 Cercul invită la conectare cu sine, cu ceilalți și cu lumea. Se concentrează pe importanța interconectării și încurajează dezvoltarea rezilienței și a creativității. Invită la reflectare, extinde percepția și ia în considerare realitatea pe măsură ce se desfășoară. Întărește rolul de Adult Integrator (Tudor, 2010), starea adultă care integrează experiența în prezent, într-un proces de devenire în continuă schimbare, centrat pe prezent. Oferă numeroase moduri posibile de a răspunde.

  Toate acestea nu sunt doar concepte. Le-am trăit împreună cu copiii de la grădiniță, într-o poveste mică despre un pisoi și despre ce înseamnă să tolerezi vulnerabilitatea.

Zambiluță nu este doar un pisoi salvat din curtea grădiniței. A venit cu vulnerabilitate și incertitudine de la început; starea lui medicală, în loc să se îmbunătățească, s-a complicat. Angajamentul era unul serios: emoțional, de timp și financiar. Fără nicio garanție. Exact teritoriul vulnerabilității: incertitudine, risc și expunere. Din această incertitudine au crescut lecțiile. Pentru copii: despre a alege viața în orice formă a ei. Inclusiv când este mică. Inclusiv când este a altei specii. Inclusiv când este complicat și costisitor. Despre reziliență în fața obstacolelor, solidaritate și puterea comunității. Despre faptul că implicarea este un proces. Au văzut cum arată curajul când nu este spectaculos, ci alegerea de a continua, o zi după alta.

Pentru mine au fost aceleași lecții și una în plus: despre ce înseamnă să tolerezi vulnerabilitatea ca să poți acționa. Forțele de mediu au venit cu multă expunere: educația e făcută în spațiul public, „martori” la acțiune, promovarea unei noi paradigme educaționale cu care oamenii nu sunt obișnuiți, părinții vor medii fără riscuri pentru copii, de teama consecințelor. Ahile din mine ar fi ales să nu riște. Conștientizarea propriei vulnerabilități ( dată de resursele interioare, dar și de forțele de mediu), m-a împins să caut protecție și permisiune (care au luat diferite forme, dar principala formă a fost cea a unei comunități reale, cu aceleași valori). Când le-am găsit, ceva s-a așezat, iar sentimentul dat de faptul că le-am primit mi-a facilitat tolerarea vulnerabilității. Asertivitatea și grija mi-au adus în dar potență. Iar potența m-a dus înapoi la asertivitate și grijă. Puse împreună m-au ajutat să exersez competențele educației pentru înflorirea umană, iar vulnerabilitatea a devenit punct de sprijin. A deschis opțiuni și resurse pe care nu le știam. Abandonarea în fața incertitudinii și acceptarea expunerii mi-au oferit un sentiment de conexiune și sens în aici și acum. A fost o experiență complexă, atât pentru mine, cât și pentru copii. Nu povestită, nu predată, ci trăită. Unul dintre acele momente care modelează, în timp, cine devii. Iar povestea lui Zambiluță e un act de praxis. 

Originalitatea acestei suprapuneri este că vulnerabilitatea nu mai este un obstacol de traversat înainte de a ajunge la competență,  ea este chiar locul în care competența se naște. Iar modelul integrat dintre competențele educației pentru înflorirea umană din raportul OECD (2025) și Cercul Interconectivității al lui Papaux (2015) vine cu perspectiva că educația funcționează ca o țesătură. Identitatea, capacitatea relațională și competența de a acționa în lume nu se dezvoltă separat și nu urmează o ordine fixă,  se construiesc simultan, prin împletire. Și toate sunt acte care modelează și schimbă ceva: pe sine, pe ceilalți și lumea. Întrebările din centru sunt acte de autocunoaștere, elementele din cercul lui Papaux sunt acte relaționale, iar competențele OECD sunt acte orientate spre lume.

„Vom explora fără încetare și, la sfârșitul tuturor explorărilor noastre, vom ajunge acolo de unde am plecat și vom cunoaște acel loc pentru prima dată.”